un singur lucru îmi amintesc din ce am visat, sintagma “pasul de bronz”.

(şi eu am probleme, dar nu sunt în stradă, din motive care îmi sunt foarte clare. unul dintre ele ar fi că, oricât ar fi ţara asta de decăzută şi jefuită şi ticăloşită şi nefericită, tot nu merită un preşedinte precum crin antonescu …)

că aşa sună mai noua isterie la modă, pe bloguri, site-uri, toată lumea ţipă “oamenii” …

la fel, privesc cu gura căscată la lady săftoiu, care apare la televizor cu aerul că a înghiţit un steag – şi ăla îi fllfâie în gât – şi cuvântează despre “poporul”. cum e posibil, maică, să scoţi o doamnă din asta din rostul ei, şi din confortul ei, şi din jacuzzi-ul ei, să îi învârţi o cheiţă şi să o programezi să vorbească despre “poporul”? iar dacă cineva îndrăzneşte să îi atragă atenţia că în bucureşti o mie cinci sute de demonstranţi sunt puţini, sare ca din gură de şarpe: “da’ ce, acuma începem să numărăm? asta e o chestie de număr?”

păi vă spun eu, doamna jacuzzi, da, bineînţeles că e chestie de număr, nu că o mie cinci sute de oameni nu ar conta (unul dacă ar fi acolo şi tot ar conta, mircea badea dacă ar fi singur acolo şi tot ar conta şi tot ar trebui să îl ajute cineva cu un psihiatru), contează, dar asta nu-i face nici mai mulţi şi nici câţi ar fi putut să fie.

mai întâi m-am dezechilibrat şi am alunecat din cadă, apoi, după încă două zile, am avut o durere atroce de cap, mai rea decât toate durerile pe care le avusesem vreodată adunate (iar eu sunt o persoană care ar putea scrie tomuri despre migrene).

şi încă o dată m-am gândit că semnele astea fuseseră cam fără rost, din moment ce nu aveam nicio şansă să evit ceea ce urma să se întâmple.

sau poate că fuseseră semne care aveau să capete un rost după.

fiindcă, tot acuma, m-am pomenit gândindu-mă, şi de data asta a fost pentru prima oară: da, am alunecat rău atunci şi m-a durut înfiorător capul, dar nu am murit.

(nici măcar o julitură nu am avut.)

şi e adevărat că vindecarea nu vine numai fiindcă o vrei, chiar şi atunci când o vrei mai mult decât orice, asta e situaţia, totul e însă să-ţi păstrezi intactă bucuria cu care priveşti mâţele când văd ninsoare pentru prima dată în viaţa lor (şi ridică ba o lăbuţă, ba alta, pe rând, că simultan nu se poate , iar apoi, de atâta ridicat, rămân în nişte poziţii foarte nefireşti. )

de fapt a fost mai mult o cană improvizată, fiind la origine un fel de ulcică de lut pe care o primisem plină de imortele de la o colegă, într-un an, de ziua mea.

mă uit la ea cu mare drag (şi continui să beau, ceaiuri, supe, lapte cu ness …), iar acum, în plus, îmi aminteşte de unul din cântecele mele favorite ever, pe care bineînţeles l-am băut de nenumărate ori din această cană, sprijinindu-mi de el buzele, expresia … :

nimeni nu s-a atins de ea, niciun trecător, ceea ce mă face să deduc că p-aici sunt oameni foarte de treabă.

desigur, m-aş fi putut gândi că e o eşarfă urâtă şi că de-aia nu a tentat, dar, sincer, nu cred că vacii betiţa nu i-ar fi stat bine cu albastru şi franjuri.