space and time

“we carry space and time around us like turtles with shells”

http://www.huffingtonpost.com/robert-lanza/where-did-the-universe-co_b_480957.html

‘ll

maxima ultimei zile

thank u

(and i mean every word of it)

thank u india

.

pe mine cum să mă mai salvez?

dacă aş fi murit azi mi-ar fi părut rău, pentru că încă de dimineaţă m-a cuprins brusc sentimentul că mi-am ratat ultimii paişpe ani din viaţă. adică ceva de genul că am apucat-o pe un drum greşit, bla bla, şi de aici tot aşa, din eroare în eroare (dacă aş fi fost mai cinstită, probabil aş fi spus “din catastrofă în catastrofă”). a părut atât de limpede lucrul ăsta încât mi l-am repetat toată ziua aproape cu seninătate, gândindu-mă în acelaşi timp cât de imbecil poate fi un om încât să nu intre în panică la auzul unei astfel de veşti …

pe de altă parte ieri am fost în parcul 23 august (de fapt cred că nu se mai numeşte aşa, bănuiesc că îi zice naţional acum). acolo e un lac mic şi nu prea îngrijit, dar una peste alta îmi place să mă aşez pe bordura adăpostită de sălcii, să stau şi să aştept să mă liniştesc. (am citit şi puţin murakami.) la un moment dat am realizat că nu departe de locul în care stăteam, tot pe marginea lacului, se opriseră câţiva manelişti, din fericire nu-i vedeam, dar le simţeam agresivitatea din voce. eram bineînţeles pregătită să mă ridic şi să plec glonţ de-acolo, dar în acelaşi timp nu-mi păsa, nu mă mai deranjau, aproape puteam face abstracţie de ei, deşi îi auzeam şi nu-mi convenea felul în care siluiau liniştea cu conversaţia lor râgâită.

cum să mă salvez? asta nu ştiu. şi chiar dacă aş avea impresia că o ştiu azi, nu sunt deloc sigură ca mâine voi mai şti-o la fel.

că mi-am amintit

regret

îmi pare rău de un singur lucru astăzi: că stau în faţa oglinzii şi-mi cercetez chipul schimonosit de expresia dobândit-conciliantă şi, când mă întreb: “mă, tu l-ai iubit pe tipu’ ăla, sau ce dracu’ a fost?”, mor şi nu ştiu ce să răspund.

apoi răsfoiesc înfrigurat prin memorie şi mă opresc la pagina aia când înnebuneam fiindcă el se ridica să plece, iar eu voiam să mai stea, să mai stea acolo, şi simţeam că mă rup, cam în genul cum văzusem la televizor despre diviziunea celulară, când celula nou-formată se desprinde şi pleacă de capu’ ei şi zice “haidi, pa!”, iar aia veche rămâne oarecum descumpănită.

dar nu pot să nu îmi amintesc şi că reciteam la nesfârşit ceea ce scrisesem, ca tipa aia care, după ce venea de la întâlnire, stătea şi se zgâia în faţa oglinzii şi, întrebată ce naiba vrea să mai vadă după, răspundea senin: “vreau să văd cum am fost.” în schimb, din articolele lui de-abia reuşeam uneori să citesc un rând, aşa încât pe bună dreptate ajunsesem să mă întreb: “da’ tu de cine eşti îndrăgostită de fapt: de el sau de tine?”

şi iar mă apucă nervii, fiindcă îmi dă târcoale gândul că faza asta cu iubitul şi sufletul-pereche tot chestie de marketing e, o industrie colosală de legănat vremea şi futut neuroni şi tras lozul cel mare pentru viaţa veşnică sau umplut buzunarele producătorilor şi distribuitorilor de toate naţiile.

maxima zilei de mâine (sau ieri)

e reconfortant să faci parte dintr-o credinţă.

(e reconfortant să faci parte.)