a la eterna diseccion de un pecadillo

ce este viața

eu,

oameni buni, m-am îndrăgostit nebuneşte de filmul ăsta

it’s a new dawn, it’s a new day

aşa

no quiero que las flores sepan

n-am fost …

n-am fost fericit, a spus borges, n-am fost fericită, am repetat şi eu ca un papagal uneori, fără să ştiu ce spun, oricum cu aerul că mereu era cineva vinovat pentru asta, sau, fie, dacă nu vinovat, măcar responsabil, eu oricum de multă vreme nici nu dau doi bani pe ideea de fericire, pur şi simplu nu-mi bat capul cu ea, nu e decât un cuvânt, un termen inventat de marketing, când mă gândesc ce tânără eram (şi mai ales ce naivă), automat îmi răsare pe buze, o, ce fericită eram în sala de aşteptare, aiurea, o seară mai de căcat ca aia e greu şi de imaginat, uşa se tot deschidea şi noi ne crispam, aerul rece intra înăuntru şi intrau munţii de deasupra peronului şi astfel se ducea dracului toată bruma de căldură adunată dârdâit cu dârdâit, tu spuneai numai tâmpenii şi eu nu aveam putere să te opresc, un beţiv teroriza psihic, simţeam asta, doi copii, poate chiar ai lui, iar eu n-aveam curaj nici să-i privesc, apoi ne-am suit în trenul ăla, becuri nu existau bineînţeles, mi-ai scos ghetele şi mi-ai vârât picioarele sub pulovărul tău să le încălzeşti, direct pe piele, au existat bineînţeles şi unele chestii indecente, deşi pe întuneric nu se poate spune că erau aşa, numai lumina le numeşte indecente probabil, dup-aia nu-mi mai amintesc mare lucru, doar pe mine din ce în ce mai posomorâtă şi întrebându-mă la răstimpuri şi imbecil de-a binelea dacă oi fi fost fericită sau nu, că eu n-am înţeles.

happiness

există străfulgerări de fericire, ca de exemplu azi-noapte pe când mă uitam la mahabharata pe youtube, am privit în jos şi am descoperit că stârpi se lungise la picioarele mele, pe întuneric.

later edit: “pe întunerec”

un an bun cât o oră :)

entre copos blancos mi esperanza cantare