celălalt eu

m-am pomenit corectându-mă în mijlocul nopții, nu “am iubit-o”, o iubesc, dragostea nu se termină ca o prăjitură

o mașină parcată pe trotuar, lângă un chioșc de ziare, pe parbriz, prinsă cu ștergătorul, o hârtie: “mută-ți mașina din ușa chioșcului”, era să scap sacoșele din mâini

patience means never

*

“m-am dus în bucătărie să mai aduc o cutie de bere. când am trecut prin dreptul scărilor, m-am uitat în oglindă. celălalt eu plecase și el să-și mai aducă o bere. ne-am uitat unul la celălalt și am oftat. trăiam în două lumi diferite, dar împărțeam aceleași gânduri.” (murakami)

*

mesaje primite:

de la vodafone:

“prin nameti si vreme rea si postasul mai intarzie. suna la * … pentru a afla detaliile ultimei facturi vodafone emise. multumim! “

*

să muori tu?!

avem o ţară, ce facem cu ea?

timp

(ceasul nu mai vorbea de mult)

maxima zilei

faptul că morcovul ajunge la mine în ciorbă nu înseamnă că ăsta e rostul morcovului. sau că trebuie neapărat să aibă un rost. (sau o utilitate.) desigur, morcovii sunt bogaţi în vitamina a, dar teoretic asta am putea-o obţine la fel de bine şi dacă ne-am mânca unii pe alţii, de exemplu …

sunt probabil

ceea ce lumea numeşte “o femeie părăsită”. îmi arunc în faţă cuvintele astea, fără să le înţeleg. le repet mecanic, răspicat, unul câte unul. apoi mă gândesc în treacăt la numărul inexprimabil de femei părăsite câte au îngheţat înserările pământului cu privirile lor fixe, rănite, înnebunite; încerc zadarnic să mă pierd în armata lor năucă, a fatalităţii şi iertării. poate ar trebui să dispar într-un ungher şi cancerul meu să nu tulbure pe nimeni. mie mi se întâmplă? uneori mă rog, dar dumnezeu nu mă aude sau, în orice caz, nu-mi răspunde. cum ai spune tu, singură mi-am făcut tot răul. iar o suferinţă ca asta e un mic lux, un divertisment, un privilegiu în durerea lumii. timpul rămâne ultima, singura mea speranţă; toate celelalte, cu nume sonore – “raţiune”, “demnitate”, “decenţă”, m-au lăsat baltă. mă încredinţez lui, aşadar. trebuie să mă obişnuiesc cu durerea, cum m-am obişnuit să mă spăl pe faţă sau să îmi şterg pantofii. să o ştiu lângă mine tot timpul, că nu mă scapă din ochi. să stăm la masă împreună, fără o vorbă, să ne pierdem împreună pe străzi, cu gândul aiurea şi privirea în pământ.

(acesta este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. de fapt e un text mai vechi pe care l-am scris şi de care mi-am amintit astăzi, în timp ce masacram ceapa. nimeni nu a plecat de acasă, oricum. )

va trebui

să ies în lume, să flecăresc, să vând una-alta, să port eşarfe, coliere zornăitoare, ciorapi verzi şi ochelari strâmbi, să-mi pice din geantă lucruri şi să înjur cu obrajii înroşiţi din motive diferite, să mă împiedic şi să nu mă doară nimic, şi mai cu seamă să fac rost de un scop o cauză un trecut o masă ceva o tejghea o tablă de şah cu pătrăţele şterse la care să pot gesticula şi explica ascunde ascunde

greul

nu-ţifiefrică

greulde-acumîncepe

maxima zilei: coliiiivă ortodoxă ornată cu bomboaaaane

http://diacritica.wordpress.com/2011/05/23/macar-atat/

ci eu aşa gândesc şi grăiesc:

în situaţia în care, de bunăvoie şi nesilită de nimeni, 1. sar din pat dimineaţă de dimineaţă la alarma unui nenorocit de telefon care o imită pe eva kiss, 2. mă spăl temeinic cu săpun şi mă îmbrac curat şi nepretenţios, iar apoi 3. mă duc la serviciu unde înghit fără să crâcnesc cam trei kilometri de lucruri pe zi, aşadar …pauză… în această situaţie, am pretenţia elementară să dispun de ridicolele mele venituri cum şi când poftesc şi mă duce capul meu greu încercat. iar dacă aceeaşi eu consider că aceste venituri, precum şi întreaga mea energie, nemaivorbind de talentul cu care m-a hărăzit dumnezeu, trebuie destinate salvării speciei atât de duios denumite băşina porcului, atunci, fraţilor, fiţi siguri că nu mă poate opri nici dracu’. după cum n-am absolut nicio părere şi nicio frustrare (şi nicio preocupare precupeţească) referitoare la modul în care alte persoane cu doi ochi, două mâini şi o gură cu care consumă kilometri de lucruri zilnic aleg să-şi orienteze propriile lor jalnice venituri.

aşa e

mi-am amintit zilele astea de o emisiune de la realitatea tv, din ultima campanie pentru prezidenţiale, când corina drăgotescu afirma, cu ochi mari, miraţi şi gene inocente, că nu i se pare nimic neobişnuit în faptul că un jurnalist ar urma linia politică indicată de patronul pentru care lucrează.

aşa e, nici mie nu mi se pare deloc neobişnuit, cu precizarea că persoana care face aşa ceva poate fi numită orice pe lumea asta în afară de jurnalist, adică se poate autointitula oricum altfel, de exemplu copywriter, director de creaţie, gunioer, măturător, debarasseur, şlefuitor, prezicător ş.a.m.d. sau, mai precis, ca să nu planeze vreo confuzie deasupra acestor onorabile meserii, găozar.