de-aia

după șapte, opt pahare,

zise el, în zeflemea:

“de-aia este marea mare,

că nu-i nimeni să o bea!”

(bețivul pe litoral, iancu constantinescu, 1978, din epigrame alese, antologia epigramei românești, giuseppe navarra, editura facla, timișoara, 1985)

poco

yo no sabía que
no tenerte podía ser dulce como
nombrarte para que vengas aunque
no vengas y no haya sino
tu ausencia tan
dura como el golpe que
me di en la cara pensando en vos

(juan gelman, poco se sabe)

carbons

“no, i never tested my writing abilities in letter writing. for instance, i read that hemingway often wrote letters when he couldn’t write anything else. to me, this would be a betrayal of the person you were writing to. i wrote letters because they just came out. they were a need. a scream. a laugh. something. i don’t keep carbons.

…

i’ve read too many literary letters, published, that the famed writers have written. they do seem to write to more than one person, and that’s their business unless they write to me. “

bukowski

diferenţe

“n-am o dispoziţie prea veselă, dar aş vrea să-l văd pe cel care, stând cu o coală de hârtie în faţă, o are. faptul că nu m-a obligat nimeni la asta nu-i un argument. mi-ar fi fost la fel de neplăcut să stau într-o staţie de tramvai, într-o uzină sau în faţa unui magazin. diferenţele dintre aceste aşteptări îmi scapă. nu sunt singurele. de pildă, sesizez tot mai greu diferenţa dintre a avea bani şi a nu avea. ce înseamnă, va să zică, să am bani? înseamnă că mâine sau poimâine nu mai am. la fel de fragilă mi se pare şi diferenţa dintre a avea timp şi a nu avea, dintre a fi sănătos şi a fi bolnav, dintre a fi deştept şi a fi prost. cei deştepţi au momentele lor de prostie neagră, iar proştii dau dovadă adesea de deşteptăciune. asta le-a permis în momentul de faţă să conducă lumea. în vreme ce deştepţii se mulţumesc să constate cât de proşti sunt superiorii lor, proştii nu se pot împiedica să nu observe cât de proşti sunt deştepţii care li se supun.”

(Tia Şerbănescu, Femeia din fotografie. Jurnal 1987-1989, Editura Compania, 2002)

iertaţi-mă că nu sunt japonez

un om a scris o carte. pe om îl cheamă george. şi nu e japonez. (sau nu era, atunci.) absolut întâmplător, am avut privilegiul să o citesc pe vremea când nu era o carte. pentru mine a fost ca şi cum aş fi descoperit un teanc de scrisori ale unui necunoscut şi am avut oarecum sentimentul de a comite o indiscreţie. pentru mine … a fost … încerc să-mi aduc aminte cam ce făceam în perioada aia. că locuiam într-un bloc vechi, turn, în zona obor, şi bătrânele din bloc se uitau urât la mine atunci când le salutam. (şi bineînţeles că nu îmi răspundeau.) concertul gotan, când mi-am găsit locul blocat, dar nu m-am supărat pe poporul român. buna prietenă care urma să plece în mexic, via florida. toneta de ziare cu pisici care dormeau înăuntru. în tot timpul ăsta aşteptam cu înfrigurare scrisorile. de la el. nu către mine. nu exista opţiune de comment. şi am simţit de nenumărate ori nevoia  să comentez lucrurile scrise acolo. lucruri bine scrise, sau scrise cu furie, cu frondă, cu dor, cu mirare şi autentic umor şi, mai ales, atunci, cu o tristeţe infinită de a nu fi fost japonez.

pentru mai multe detalii despre omul george:

http://georgemoise.blogspot.com/

http://www.curteaveche.ro/Iertati_ma_ca_nu_sunt_japonez-3-1229

povestea casierului

“hector mann nu şi-a făcut apariţia în emisiune decît mai tîrziu şi nici atunci n-au arătat decît o secvenţă de două minute din povestea casierului, care se desfăşoară într-o bancă şi îl are pe hector în rolul de funcţionar sîrguincios. nu pot să-mi explic de ce m-a prins – stătea acolo, în faţa mea, în costumul său alb tropical şi cu mustaţa lui subţire şi neagră, numărînd grămezi de bani, în picioare, la o masă, şi muncea cu un asemenea spor feroce, cu o asemenea viteză fulgerătoare si concentrare intensă, încît nu mi-am putut dezlipi ochii de el. la etaj, nişte muncitori puneau scînduri noi în pardoseala din biroul directorului băncii. de partea cealaltă a încăperii, aşezată la un birou, o secretară drăguţă îşi lustruia unghiile în spatele unei maşini de scris mari. la început totul arăta ca şi cum nimic nu l-ar fi putut dis­trage pe hector de la îndeplinirea în timp record a sarcinii pe care o avea. apoi, aproape pe nesim­ţite, începură să-i cadă pe haină firişoare de rumeguş şi, cîteva clipe mai tîrziu, o zări în cele din urmă şi pe fată. un element se transformase brusc în trei elemente şi din acel moment acţiunea a ricoşat de la unul la altul într-un ritm triun­ghiular de muncă, orgoliu şi dorinţă: strădania de a continua să numere banii, efortul de a-şi proteja mult-iubitul costum şi imboldul de a-i prinde fetei privirea. din cînd în cînd, mustaţa lui hector avea cîte o zvîcnire de consternare, de parcă ar fi vrut să puncteze ceea ce se întîmpla cu un geamăt slab sau un aparteu mormăit. umorul nu ţinea atît de mult de burlesc şi anarhie, cît de personaj şi cadenţă, un amestec fin orchestrat de obiecte, trupuri şi minţi. de fiecare dată cînd pierdea şirul numărătorii, hector trebuia s-o ia de la capăt, ceea ce nu putea decît să-l facă să muncească de două ori mai repede ca înainte. de fiecare dată cînd îşi ridica ochii înspre tavan, ca să vadă de unde venea praful, o făcea la o fracţiune de secundă după ce muncitorii astupaseră gaura cu o nouă scîndură. de fiecare dată cînd privea în direcţia fetei, ea se uita în cealaltă parte. şi totuşi, în tot acest timp, hector a reuşit să-şi păstreze cumpătul, refuzînd să le permită acestor frustrări meschine să-i zădărnicească intenţiile sau să-i afecteze buna părere pe care o avea despre sine. n-o fi fost chiar cea mai grozavă secvenţă de comedie pe care-am văzut-o vreodată, dar m-a atras pînă m-a prins cu totul, iar la a doua sau a treia zvîcnire a mustăţii lui hector rîdeam deja, rîdeam în gura mare.”

(paul auster – cartea iluziilor, editura polirom 2004, traducere dana crăciun)

un gard …

citat din mesagerii ploii, de ismail kadare, humanitas 2010:

“către amiază, cu toată zăpuşeala, mii şi mii de oşteni se îndreptau spre gardul uriaş, dornici să vadă ceea ce avea să se întâmple. îngrăditura fusese meşterită cu o asemenea iuţeală, încât cei mai mulţi oşteni nici nu apucaseră s-o vadă. apropiindu-se şi privind-o, oamenii rămâneau puţin dezamăgiţi. era un gard ca toate gardurile, poate mai înalt decât unul obişnuit. cu toate acestea, oştenii erau convinşi că avea să urmeze un spectacol nemaivăzut. într-adevăr, era un gard oarecare …”

să-mi explice şi mie cineva, dom’le, ce fel de gard e ăsta – uriaş, îngrăditură, meşterită, nici nu apucaseră s-o vadă, ca toate gardurile, poate mai înalt, un gard oarecare etc. ori kadare uită de la o propoziţie la alta ce scrie, ori e grea albaneza, da’ nu mai grea ca româna, ori am io o zi proastă şi tre’ să iau pastile …

later edit: o fi uriaş în lungime, adică circumferinţă? hai, treacă-meargă, cu chiu cu vai, da’ chiar şi aşa, tot nu s-ar putea “meşteri”, nu? sau da? mă simt ca ieri, când a trebuit să caut un service auto pe coclauri şi aveam ca punct de reper o benzinărie petrom. neam petrom, noroc că mi-am amintit, după ce trecusem bine, că întâlnisem un omv şi parcă la un moment dat auzisem eu că petrom-ul a cumpărat omv-ul …

aşa să fie. :)

apropo de salinger, mi-amintesc că foarte multă vreme, în newsletter-ele pe care le primeam săptămânal pe mail de la polirom, “de veghe în lanul de secară” se situa pe primul loc în topul vânzărilor fiction. ani la rând. cred că la un moment dat au publicat-o într-o nouă traducere, dar şi aşa tot pe primul loc se găsea, invariabil. urmăream de fiecare dată topul respectiv şi-mi ziceam că, în condiţiile astea, toată naţia română a citit “de veghe în lanul de secară”.

no puedo descifrar un gato

“… oh fiera independiente
de la casa, arrogante
vestigio de la noche,
perezoso, gimnástico
y ajeno,
profundísimo gato,
policía secreta
de las habitaciones,
insignia
de un
desaparecido terciopelo,
seguramente no hay
enigma
en tu manera,
tal vez no eres misterio,
todo el mundo te sabe y perteneces
al habitante menos misterioso,
tal vez todos lo creen,
todos se creen dueños,
propietarios, tíos
de gatos, compañeros,
colegas,
discípulos o amigos
de su gato …”

pablo neruda, oda al gato

a vedea

“în felul acesta mă privea clare bayes, ca şi când mi-ar fi cunoscut copilăria petrecută la madrid şi ar fi fost de faţă, înţelegându-mi limba maternă, la jocurile cu fraţii mei şi la spaimele mele nocturne, şi la bătăile care se încingeau îndată ce ieşeam de la şcoală.

şi în felul acesta al ei de a mă vedea m-a făcut s-o văd şi eu tot aşa. am ştiut apoi – când am cunoscut-o – că în secundele acelea de la sfârşitul unui minut care există doar acum, întrezărisem crâmpeie din copilăria ei în india, expresia gânditoare a fetiţei care nu prea avea ce face în oraşele acelea meridionale şi care se ducea să vadă cum curge fluviul, păzită de vocile întunecate ale unor slugi zâmbitoare.”

(javier marias, romanul oxfordului, editura univers 1999, traducere de tudora şandru mehedinţi)