vindecare

m-am pomenit amintindu-mi – pentru a câta oară? – că au existat semne chiar înainte de ziua aia.

mai întâi m-am dezechilibrat şi am alunecat din cadă, apoi, după încă două zile, am avut o durere atroce de cap, mai rea decât toate durerile pe care le avusesem vreodată adunate (iar eu sunt o persoană care ar putea scrie tomuri despre migrene).

şi încă o dată m-am gândit că semnele astea fuseseră cam fără rost, din moment ce nu aveam nicio şansă să evit ceea ce urma să se întâmple.

sau poate că fuseseră semne care aveau să capete un rost după.

fiindcă, tot acuma, m-am pomenit gândindu-mă, şi de data asta a fost pentru prima oară: da, am alunecat rău atunci şi m-a durut înfiorător capul, dar nu am murit.

(nici măcar o julitură nu am avut.)

şi e adevărat că vindecarea nu vine numai fiindcă o vrei, chiar şi atunci când o vrei mai mult decât orice, asta e situaţia, totul e însă să-ţi păstrezi intactă bucuria cu care priveşti mâţele când văd ninsoare pentru prima dată în viaţa lor (şi ridică ba o lăbuţă, ba alta, pe rând, că simultan nu se poate , iar apoi, de atâta ridicat, rămân în nişte poziţii foarte nefireşti. )