cu toată lehamitea, am fost capabilă totuşi să nu plec de la fostul serviciu fără să iau cu mine cana “personală”, din care am băut ani în şir tot felul de chestii, cafea, ceaiuri, lapte cu ness, supă la plic şi de marginea căreia mi-am rezemat de atâtea ori gândurile şi buzele (şi mai ales expresia de pe ele).
de fapt a fost mai mult o cană improvizată, fiind la origine un fel de ulcică de lut pe care o primisem plină de imortele de la o colegă, într-un an, de ziua mea.
mă uit la ea cu mare drag (şi continui să beau, ceaiuri, supe, lapte cu ness …), iar acum, în plus, îmi aminteşte de unul din cântecele mele favorite ever, pe care bineînţeles l-am băut de nenumărate ori din această cană, sprijinindu-mi de el buzele, expresia … 
:
