ieri

somn întretăiat.

un singur lucru îmi amintesc din ce am visat, sintagma “pasul de bronz”.

“oamenii sunt în stradă”

să-mi explice şi mie cineva, că eu nu înţeleg, ce-i aia “oamenii sunt în stradă”? care oameni? câţi, în bucureşti, de exemplu? şapte, opt, nouă sute? o mie? o mie cinci sute? ei sunt “oamenii”? şi dacă da, de ce? fiindcă sunt vocali? fiindcă au probleme?

(şi eu am probleme, dar nu sunt în stradă, din motive care îmi sunt foarte clare. unul dintre ele ar fi că, oricât ar fi ţara asta de decăzută şi jefuită şi ticăloşită şi nefericită, tot nu merită un preşedinte precum crin antonescu …)

că aşa sună mai noua isterie la modă, pe bloguri, site-uri, toată lumea ţipă “oamenii” …

la fel, privesc cu gura căscată la lady săftoiu, care apare la televizor cu aerul că a înghiţit un steag – şi ăla îi fllfâie în gât – şi cuvântează despre “poporul”. cum e posibil, maică, să scoţi o doamnă din asta din rostul ei, şi din confortul ei, şi din jacuzzi-ul ei, să îi învârţi o cheiţă şi să o programezi să vorbească despre “poporul”? iar dacă cineva îndrăzneşte să îi atragă atenţia că în bucureşti o mie cinci sute de demonstranţi sunt puţini, sare ca din gură de şarpe: “da’ ce, acuma începem să numărăm? asta e o chestie de număr?”

păi vă spun eu, doamna jacuzzi, da, bineînţeles că e chestie de număr, nu că o mie cinci sute de oameni nu ar conta (unul dacă ar fi acolo şi tot ar conta, mircea badea dacă ar fi singur acolo şi tot ar conta şi tot ar trebui să îl ajute cineva cu un psihiatru), contează, dar asta nu-i face nici mai mulţi şi nici câţi ar fi putut să fie.

vise sordide

am visat că trebuia să mă căsătoresc, nu ştiu exact de ce, era un lucru care trebuia făcut, de hatârul altora oricum, nicidecum al meu, că ceremonia urma să înceapă peste o oră şi jumătate, iar eu nu-mi cumpărasem încă rochia, îmi storceam creierii la ce magazine din apropiere aş fi putut să merg, ştiam un pâlc în zoba obor, unul chiar second-hand, apoi mi-a trecut prin cap că la urma urmei nici nu era nevoie să fie o rochie albă, ar fi putut fi chiar intens colorată, aşa aveam să o port şi după, sau poate una bej, deşi mie nu-mi stă bine cu bej, că mă face palidă, şi totuşi ar fi trebuit să aibă mâneci lungi …

vindecare

m-am pomenit amintindu-mi – pentru a câta oară? – că au existat semne chiar înainte de ziua aia.

mai întâi m-am dezechilibrat şi am alunecat din cadă, apoi, după încă două zile, am avut o durere atroce de cap, mai rea decât toate durerile pe care le avusesem vreodată adunate (iar eu sunt o persoană care ar putea scrie tomuri despre migrene).

şi încă o dată m-am gândit că semnele astea fuseseră cam fără rost, din moment ce nu aveam nicio şansă să evit ceea ce urma să se întâmple.

sau poate că fuseseră semne care aveau să capete un rost după.

fiindcă, tot acuma, m-am pomenit gândindu-mă, şi de data asta a fost pentru prima oară: da, am alunecat rău atunci şi m-a durut înfiorător capul, dar nu am murit.

(nici măcar o julitură nu am avut.)

şi e adevărat că vindecarea nu vine numai fiindcă o vrei, chiar şi atunci când o vrei mai mult decât orice, asta e situaţia, totul e însă să-ţi păstrezi intactă bucuria cu care priveşti mâţele când văd ninsoare pentru prima dată în viaţa lor (şi ridică ba o lăbuţă, ba alta, pe rând, că simultan nu se poate , iar apoi, de atâta ridicat, rămân în nişte poziţii foarte nefireşti. )

his boots full of rocks

cu toată lehamitea, am fost capabilă totuşi să nu plec de la fostul serviciu fără să iau cu mine cana “personală”, din care am băut ani în şir tot felul de chestii, cafea, ceaiuri, lapte cu ness, supă la plic şi de marginea căreia mi-am rezemat de atâtea ori gândurile şi buzele (şi mai ales expresia de pe ele).

de fapt a fost mai mult o cană improvizată, fiind la origine un fel de ulcică de lut pe care o primisem plină de imortele de la o colegă, într-un an, de ziua mea.

mă uit la ea cu mare drag (şi continui să beau, ceaiuri, supe, lapte cu ness …), iar acum, în plus, îmi aminteşte de unul din cântecele mele favorite ever, pe care bineînţeles l-am băut de nenumărate ori din această cană, sprijinindu-mi de el buzele, expresia … :

finally

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-11283116-nu-prea-zice-despre-aceste-proteste.htm

maxima zilei

uffff … slavă domnului că am intrat în vărsător, că nu mai puteam.

maxima zilei

să mă dedic acestei ample opere numită ratare

suflete pereche :)

cu siguranţă nu e o întâmplare ca, atunci când dorm şi visez că o caut pe stârpi din ce în ce mai febril şi nu o găsesc, să deschid ochii şi să mă trezesc că doarme lipită de umărul meu, îmbrăţişându-mă.

eşarfă în dar

în seara asta mi-am recuperat eşarfa care a zăcut în faţa porţii trei zile încheiate, de când m-am întors din bucureşti.

nimeni nu s-a atins de ea, niciun trecător, ceea ce mă face să deduc că p-aici sunt oameni foarte de treabă.

desigur, m-aş fi putut gândi că e o eşarfă urâtă şi că de-aia nu a tentat, dar, sincer, nu cred că vacii betiţa nu i-ar fi stat bine cu albastru şi franjuri.