cinemavictoria

si doar atunci se studiaza cu adevarat realitatea, daca se studiaza pe de o parte cerul stelelor iar pe de alta parte dezvoltarea embrionului uman.

(rudolf steiner)

mi cuchara es su cuchara

citesc in presa ca un preot ortodox roman a declarat recent ca nu-i nicio problema daca credinciosii veniti la biserica folosesc aceeasi lingurita pentru impartasanie, fiindca dumnezeu va avea grija de ei si-i va pazi de virusul gripei porcine.

chiar nu stiu ce sa fac mai intai: sa rad sau sa plang.

tu si cu tine

e inutil sa incerci sa-ti imaginezi cum vei reactiona intr-o anumita situatie (ma refer bineinteles la cele neplacute).

partial inutil e si sa te “pregatesti” pentru situatia cu pricina. poate ca pregatirea asta te ajuta sa-ti pastrezi cumpatul, insa ceea ce simti e cu totul altfel decat ai planuit.

vorbesc desigur despre mine, adica de data asta persoana a doua singular sunt eu.

e totul foarte profund oricum.

si iti devii brusc mult mai apropiat tie insuti. intri intr-o coalitie indestructibila.

hai sa vedem!

my favourite

http://www.trilulilu.ro/scouty_tam/ab4ec7614b1bab

 

inca una

una din babele care ne-au dat ieri de pomana: “io??? … sa ma mut la bloc??? … doamne fereste!”

zece puncte, babo!

ne-am trezit cu inca o pisca in curte. (de fapt, numarul a ramas cam acelasi pentru ca galbejita apare din ce in ce mai rar.) la inceput m. a incercat sa o alunge cu matura, dar ea a simtit ca dincolo de matura nu e nimic de care ar trebui sa se teama. e foarte blanda si vorbareata si are ochii tristi, e posibil sa o fi aruncat-o cineva in curte la noi, stiindu-ne iubitori de pisici. ieri cand stateam de vorba cu doi cunoscuti, se asezase in mijlocul nostru si asculta ce vorbim.

nu inteleg cum poti sa nu le iubesti.

salut

azi a fost sambata mortilor. am primit o groaza de haleala de la trei vecine, inclusiv sarmale. am aflat si ca maine se sarbatoresc vreo patru sfinti.

m-am dus sa cumpar paine si, fiindca era frumos afara, am luat-o pe jos. a trebuit sa salut cinci persoane pe care nu le cunosc, dar locuiesc pe strada mea. la a sasea intalnita am cedat, mi-am scos ochelarii si am inceput sa sterg lentilele cu ravna, gandindu-ma ca poate am sansa sa ma considere dependenta de ochelari. (bineinteles nu e cazul.)

daca o sa ma intorc vreodata “la oras” probabil c-o sa salut toti trecatorii intalniti in drum spre supermarket.

ma doare fruntea, dar mi s-a mai dezumflat cucuiul.

fara nicio legatura, mi-a trecut prin minte, in timp ce trebaluiam, ca prostia nu mai e o scuza in zilele noastre.

self-dammage

in seara asta mi-am tras una cu portbagajul masinii in cap. am in frunte un cucui de toata frumusetea.

sper sa supravietuiesc.

e adevarat ca ne provocam tot felul de belele unii altora, dar e la fel de adevarat ca multe ni le facem si cu mana noastra …

sensibilitate

pentru ca zoli spune la un moment dat pe blog ca fotografiile lui i-au facut pe unii sa il considere “un tip sensibil” – ceea ce nu e – am stat si m-am intrebat cum ar trebui sa fie pozele unei persoane “sensibile”.

orice ar putea insemna asta.

iata la ce m-am gandit:

- trebuie sa denote singuratate, adica sa fie de tipul personajului – cel mai ades silueta unui personaj caruia nu i se distinge chipul – esuat (sau adus cu forta, nu stiu) intr-un decor adesea tomnatic.

- sa denote “plutire” – de exemplu o pasare cu aripile larg intinse, pe un cer limpede sau noros.

- sa contina vaze cu flori sau naturi moarte clasice. adica nu din alea in care apare un peste inghetat.

- sa contina ramuri de copac in iarna, dar nu foarte raschirate.

- nori.

- pe scurt, atunci cand “exteriorul” apare ca (exclusiv) un pretext pentru a exprima “interiorul”.

acuma, ce-i drept, nu ma pricep eu din cale-afara la arta fotografica.

si, nu stiu de ce, nu-mi plac foarte mult fotografiile alb-negru.

culorile adauga mult.

m., care are “ochi” si rabdare sa faca fotografii, le uraste pe cele “regizate”. de-aia ma si surprinde invariabil in momente cand nu-s atenta. bineinteles ca ma supar si ma cert cu el, dar cu timpul ajung sa-mi placa pozele alea si-mi dau seama ca are dreptate.

peisaj

geamurile de la biroul meu sunt pline de sus pana jos si de la stanga la dreapta de cladirea de vizavi.

seara cand se aprind luminile vad cuiere cu haine si oameni discutand.

ma intreb ce isi spun dar mai mult ma intreb cum isi spun, pe ce ton, daca au voci joase, pitigaiate etc.

imi place cand in spatiul dintre cladirea noastra si cea vecina intervine ceva – ploaie, ninsoare …

au fost si frunze uscate zburand prin aer, desprinse din copaci care erau in alta parte …

“ars poetica” :)

scriu intentionat asa.

si imi place.

pentru prima data dupa multa vreme sunt in bune relatii de vecinatate cu mine insami.

intre doua cuvinte care spun acelasi lucru il aleg pe cel mai simplu (cel mai ultilizat).

(au existat vremuri cand il alegeam pe ala mai literar.)

virgule pun numai acolo unde e strict necesar.

oricum n-am fost niciodata o maestra a voalurilor.

mi se par inutile si obositoare.

nu vreau sa vandalizez “corola de minuni” incercand sa inteleg, dar nici sa o sufoc in interpretari artificiale si subiective.

oamenii uita prea des si prea mult ca sunt o parte (infima) a acestei minuni.

se imbata in schimb cu orgoliul de a fi purtatorii ei.

azi

sterilizat pisica-mama.

la cabinet mi-au facut reducere, dupa ce le-am povestit ca nu e pisica mea si ca risca sa fie dusa si aruncata pe camp (sau in padure), dat fiind ca “asta ne umple de pui”.

asta ma emotioneaza cel mai mult: ajutorul (cat de mic) pe care ni-l oferim unii altora, intr-un stat care ne jefuieste si isi bate joc de noi.